marți, 30 martie 2010

Englezul si lectia de economie

Azi am sa va spun o poveste. Inspirata de un text citit zilele trecute despre copii si banii de buzunar. Povestea e destul de veche, de pe vremea cand eram inca tanar student la vreo 20 de ani, fara griji si fara bani, rebel si lipsit de obligatii. Prinsesem ocazia unei plecari din tara, pentru un job in Anglia. A fost o chestie de cateva luni, o vara si o toamna, care m-au lamurit insa ca strainatatea nu e de mine. La fel cum un an si jumatate petrecuti anterior in Bucuresti ma lamurisera ca nici capitala nu ma atrage in mod deosebit.

In Anglia se faceau atunci niste programe destinate tinerilor, care veneau pentru a lucra in diferite domenii, in principal munca simpla sezoniera. Asa am ajuns eu sa lucrez la sera unui englez mai in varsta, apoape de varsta pensionarii, dar care se tinea inca bine pentru anii lui. Munca in aer liber si faptul ca ii placea ceea ce facea erau in avantajul lui. Omul avea o afacere cu tot felul de plante, flori, arbusti ornamentali sau pomisori. Englezul era foarte de treaba si lucra de multe ori cot la cot cu noi, impreuna cu fiul sau.

Baiatul englezului era pe atunci cam de varsta pe care o am eu acum. Trecut de 30 de ani, casatorit, lucra in afacerea familiei pe care batranul nu i-o lasase inca pe mana. Stateam uneori de povesti in timp ce lucram, discutand despre Anglia, Romania, politica sau economie. Il ajutasem la un moment dat cu recuperarea datelor de pe HDD-ul unui calculator ce tragea sa moara. Mi-a marturisit ca in momentul in care m-a vazut scotand placi, suruburi si mufe a crezut ca s-a zis cu listele si etichetele lui pentru plante. Facea apoi glume pe seama IT-istilor, pentru ca dupa povestea asta ne imprietenisem si ne intelegeam chiar bine.

Intr-o zi vorbeam cu el de masini. Batranul avea pe langa tractoare, camionete si utilaje, un BMW foarte tare pentru vremea aceea. Tanarul in schimb, conducea un Ford. M-a frapat oarecum acest lucru, deoarece consideram ca si-ar fi permis foarte usor o masina mai buna. Mi-a explicat foarte senin ca aceea e masina pe care si-o permite fara stres. Deoarece eram inca nedumerit, mi-a povestit o istorie care mi-a ramas in cap desi in acel moment nu ii patrunsesem cu adevarat sensul.

Cand aveam cam aceeasi varsta pe care o ai tu acum, tanar si inca pe bancile scolii, tata a vazut ca vreau o masina. Si mi-a facut o propunere: "incepi sa ma ajuti la sere, lucrezi un numar fix de ore si primesti o suma de bani. Eu te ajut sa-ti faci un credit si sa-ti cumperi masina, iar tu vei plati ratele din banii castigati." Bineinteles ca m-am bucurat si n-am stat prea mult pe ganduri. Am facut un credit pe 3 ani si am cumparat masina. La inceput eram foarte fericit, imi luasem permis si ma plimbam cu noua mea jucarie.

Curand insa noutatea a inceput sa se duca. Iar eu munceam in continuare. Trecusera cateva luni bune de cand cumparasem masina. Iar eu trageam zi de zi, luna de luna muncind in sere. Culmea este ca dupa ce scadeam banii de rata, benzina si intretinerea masinii nu mai ramaneam cu aproape nimic din banii castigati. Incet-incet am inceput sa vad cu alti ochi masina si intreaga poveste. Dupa un an deja incepusem sa ma satur, ma batea gandul chiar sa o vand si sa ma las pagubas. Pana la urma am pastrat-o, dar eram tot mai nerabdator sa treaca odata cei 3 ani de credite ca sa ma vad scapat de datorie.


Ulterior am terminat scoala, ma imprietenisem cu actuala sotie si am inceput sa ma gadesc la familie. Devenisem insa mai prevazator. Imi faceam acum altfel calculele. Aveam bani mai multi, dar invatasem deja ce inseamna o rata si o datorie. Am facut socotelile si mi-am luat intai un credit cat mai usor de suportat pentru casa. Tata m-a ajutat si de data aceasta cu o parte din bani. Apoi a venit vorba de o noua masina. Am ales un Ford. Sotia are probleme cu spatele, am luat o masina cu o cutie automata, dar e un Ford. Stiu, mi-as putea permite un BMW ca tatal meu. Pe el insa il costa dublu intretinerea si asigurarea. Un far spart sau orice piesa schimbata e de doua ori mai mult. Eu prefer sa am o masina pe care sa o conduc relaxat stiind ca imi permit oricand asigurarea, rata sau reparatiile fara probleme. Acum intelegi ?

Intelegeam. Sau macar credeam ca inteleg. Cum spuneam, istorisirea englezului mi-a ramas in minte. Poate pentru ca mai aveam in cap o poveste asemanatoare. In anii de dupa "revolutie" ai mei incepusera si ei o mica afacere. Oameni simpli, fara prea multa pregatire in "economia capitalista". Inginer si invatatoare, probabil de la ei am mostenit spiritul practic si tendinta de a explica oamenilor tot felul de lucruri. Pentru a avansa cu afacerea respectiva, au luat un imprumut. Erau vremurile acelea in care dobanzile sub 100% pe an la banca erau considerate acceptabile. Sansa lor a fost ca treaba a mers, au muncit din greu si au reusit sa-l returneze. Ba ulterior au mai si ramas cu ceva in urma chinului. Si-au promis insa de atunci ca ultimul lucru pe care il vor face va fi sa mai imprumute de la o banca.

S-ar putea spune asadar ca n-am dus lipsa de exemple. Si nici de parinti care sa ma bata la cap in privinta datoriilor si bancilor, a valorii banului sau a muncii. Le sunt recunoscator, pentru ca multi n-au avut parte de asa ceva. Ce mi-a lipsit insa a fost experienta proprie. In asta consta de fapt inteligenta englezului. A priceput ca oricate sfaturi i-ar da fiului sau, acesta trebuie sa invete pe propria piele. De aceea l-a pus sa treaca prin acea lectie, pentru a intelege cum stau lucurile inainte de a face vreo prostie.

La mine, sansa a fost ca n-am apucat sa ma arunc cu capul inainte ca atatia cunoscuti sau prieteni. Desi pana prin 2007, inainte sa incep sa inteleg cum e cu imobiliarele, eram tentat sa fac pasul asta. Am facut in schimb alti pasi mai mici, care mi-au servit intre timp drept experienta proprie. Si uite asa... zece ani, vreo trei credite de consum si o criza economica mai tarziu am inceput sa inteleg cu adevarat lectia oferita de englez fiului sau. Pentru ca de multe ori, ani intregi de teorie nu fac cat o zi de practica. Iar pana nu dai singur cu capul de prag, nu intelegi suficient de bine care e buba si nu vezi care e limita. Ba uneori, chiar si cei care au dat singuri cu capul de prag ajung sa se pacaleasca. Crezand ca .. de data asta e altfel...

P.S. Rog luati in considerare ceea ce spuneam AICI inainte de adaugarea unor eventuale comentarii. Va multumesc.

9 comentarii:

  1. Interesanta povestea, destept englez.

    RăspundețiȘtergere
  2. Dap, am uitat de asemenea sa mentionez ca e reala, desi pe alocuri suna a Kyosaki. Evident, mai putin dialogul, unde am mai facut unele modificari, mai ales ca originalul era in engleza.

    Vorbeau o engleza tare stalcita in zona respectiva. Tin minte ca mi-a luat vreo doua saptamani initial pana m-am obisnuit si am inceput sa recunosc pronuntia cuvintelor.

    Ei radeau de engleza noastra, ca vorbeam ca la BBC, de multe ori mai corect decat ei. In timp ce recunosteau ca uneori nu se inteleg nici cu rudele din nordul tarii din cauza accentului... :-)

    RăspundețiȘtergere
  3. E adevărat că uneori doar experienţa proprie te poate învăţa, însă alteori e suficient să-ţi asculţi bunul simţ, sau instinctul dacă vrei.
    Eu aş compara împrumutul de la bănci cu sume mari pe care nu ai idee cum le-ai putea plăti fără să-ţi rupi oasele, ca şi cum ai încerca să traversezi strada, prin locuri nemarcate, văzând că trec maşini cu viteză. În principiu şi un copil îşi dă seama instictiv că nu e cazul să traverseze pe-acolo. Recunosc, am făcut şi eu un credit pentru a-mi lua o maşină, însă ştiam sigur că îmi pot permite. E ca şi cum aş fi traversat strada, dar pe la semafor, sau în cel mai rău caz pe la trecerea de pietoni.

    RăspundețiȘtergere
  4. Interesanta povestea, interesant si comentariul individului x.
    Personal nu m-am indatorat niciunde (cu atat mai putin la banca).
    Singura data cand am vrut sa ma imprumut era sa o fac pentru o casa (vila) pe care altcumva nu mi-o permiteam, insa dupa un tur pe la banci mi-am dat seama ca nu e cazul sa fac un asa pas inca.
    Este adevarat ca imprumutul il faceam pentru o activitate productiva, nu pentru a locui, deci credeam ca merita efortul intru-catva. Am ramas la chirie si acum nu regret deloc.
    Mobilitatea pe care chiria mi-o ofera nu se poate compensa decat cu un spatiu in care sa stiu ca ma pot extinde inca 5-10 ani. Iar un asemenea spatiu costa inca prea mult.
    Poate nu-s destept, insa cand am luat decizia am analizat cam in felul urmator: chiria e atat, rata e atat, pentru mobilitate merita sa raman la chirie (habar n-aveam ca o sa scada ulterior).
    In vara lui 2009 am descoperit si Balonul Imobiliar, apoi in urma unor contre am intrat pe blogul lui AristotelCostel si de acolo la tine a fost doar un pas.
    Si uite asa am descoperit ca sunt mai multi care cred ca munca si nu specula vor face viitorul mai bun.

    RăspundețiȘtergere
  5. individul x - spuneam la final ca uneori experienta nu e suficienta pentru a evita repetarea greselilor. Deci evident ca si bunul simt sau intuitia au un rol hotarator in luarea unei decizii. Dar cu cat ai mai multa informatie si experienta cred ca poti sa cresti sansele unei decizii corecte.

    Akhenaton - ai dreptate cu raportul achizitie-chirie care e inca in favoarea chiriei. Imobiliarele sunt doar un exemplu din multe altele pe marginea caror putem face o analiza mai larga asupra modului in care ajungi sa iei o decizie economica sau de alt gen in urma experientei.

    Tocmai pentru ca unii erau lipsiti de aceste experiente am tot luptat impotriva manipularilor atat eu, cat si manole, aristotelcostel sau altii. Eu pe balonul lui manole am ajuns prin vara lui 2008, dupa ce ma saturasem de magariile facute pe softpedia in aria dedicata.

    Am incercat la un moment, pe la finalul lui 2008, sa vorbesc de criza economica. Dar atunci lumea nu era inca pregatita pentru asa ceva, nici pe balon si cu atat mai putin pe softpedia, astfel ca am inceput sa-mi expun aici ideile.

    RăspundețiȘtergere
  6. Oarecum nefericit exemplul ales... probabil englezul respectiv e aproape unicat. Majoritatea nu au nici cea mai mica ezitare in a lua un credit de consum (din punctul meu de vedere si creditul pentru casa tot de consum este)

    RăspundețiȘtergere
  7. Da, sunt constient ca marea majoritate a oamenilor nu beneficiaza din pacate de asemenea exemple si nici macar de sfaturile potrivite.

    Putem dezbate pe tema faptului ca o casa e un bun de consum, dar prin credit de consum se intelege in general un credit pe o perioada relativ scurta, fara garantii imobiliare si de valoare mica.

    RăspundețiȘtergere
  8. In ultimii 7 ani m-am intalnit cu mii de clienti. Am ramas de multe ori perplex cand aflam destinatia creditelor pe care oamenii le contractau. De multe ori, intrebau retoric, ce sunt 200 de euro? Intr-adevar, ce sunt 200 de euro, luna de luna, an de an, ani de zile? O nimica toata? Si daca maine nu-i ai? Eh...ne descurcam. Cam asta a fost filozofia romanului.
    In perioada nebuniei imobiliare, clientii la creditele ipotecare ma intrebau daca am casa. Le raspundeau ca stau in chirie si erau foarte mirati ca nu mi-am cumparat si ca nu mi-am facut un credit, ba chiar se uitau la mine dispretuitor. Am avut chiar prieteni pe care am refuzat sa-i "ajut" sa contracteze un credit ipotecar, 100.000 de euro pt cine stie ce apartament de 2 camere. Unii s-au multumit cu refuzul, injurandu-ma pe moment, altii, vorba ta, au invatat, invata si vor mai invata 30 de ani ce inseamna datoria...

    RăspundețiȘtergere
  9. unii invata din greselilie lor, altii din greselile altora, iar altii nu invata nimic niciodata...se pare ca in romania ultimii reprezinta majoritatea

    RăspundețiȘtergere